The Housemaid, delicios de toxic

Într-o epocă dominată de francize sigure, universuri cinematografice calculate la milimetru și produse „algoritmic plăcute”, The Housemaid / Menajera apare ca un act de rebeliune binevenită: un thriller psihologic asumat, exagerat, provocator și mândru de propria sa lipsă de respect față de „bunul gust”. Regizat de Paul Feig, un cineast cunoscut mai ales pentru comedii, filmul adaptează romanul omonim de succes al Freidei McFadden și livrează exact ceea ce promite: tensiune, camp, erotism tulbure, răsturnări de situație și un duel actoricesc memorabil.

Rezultatul este un film care nu doar că îmbrățișează tradiția thriller-elor domestice din anii ’80 și ’90, ci o reactivează cu o energie modernă, alimentată de două staruri aflate în plină forță: Sydney Sweeney și Amanda Seyfried. The Housemaid / Menajera nu vrea să fie subtil. Nu vrea să fie realist. Vrea să fie savuros  și reușește.

La suprafață, intriga pare cunoscută: Millie Calloway (Sydney Sweeney), o tânără aflată în dificultate, cu un trecut problematic și cu nevoie disperată de un loc de muncă, ajunge să fie angajată ca menajeră live-in într-o casă luxoasă. Proprietara, Nina Winchester (Amanda Seyfried), pare inițial caldă, generoasă și ușor excentrică. Soțul ei, Andrew (Brandon Sklenar), este atrăgător, distant, dar aparent bine intenționat. Copilul, casa imensă, decorurile impecabile, totul pare desprins dintr-o reclamă la „visul american”.

Numele familiei Winchester nu este deloc lipsit de rezonanță culturală. Pentru spectatorii familiarizați cu serialul Supernatural, asocierea este aproape inevitabilă. Așa cum familia Winchester din serial ascunde sub aparența unei vieți „normale” un univers de violență, traume și secrete transmise din generație în generație, și familia Winchester din The Housemaid funcționează ca o fațadă impecabilă care maschează un nucleu profund toxic. Dacă în Supernatural casa nu este niciodată cu adevărat sigură, iar familia este definită de sacrificiu și autodistrugere, aici căminul devine un spațiu al controlului psihologic, al manipulării și al abuzului emoțional. În ambele cazuri, „familia” nu este un refugiu, ci un câmp de luptă.

Dar, foarte rapid, acest vis se transformă într-un coșmar elegant. Nina începe să oscileze violent între afecțiune și cruzime, între zâmbete largi și explozii de furie. Instrucțiunile se contrazic, pedepsele sunt arbitrare, iar atmosfera devine sufocantă. Millie, prinsă între nevoia de a supraviețui și sentimentul că ceva este profund greșit, încearcă să se adapteze, în timp ce tensiunile din familie cresc.

Aici, The Housemaid / Menajera începe să joace un joc inteligent cu așteptările spectatorului. Exact când crezi că știi ce fel de film urmărești, povestea face un viraj brusc. Apoi încă unul. Și încă unul. Răsturnările de situație sunt livrate cu o plăcere aproape copilărească, iar filmul se bucură de fiecare moment în care îți smulge covorul de sub picioare.

Unul dintre cele mai mari atuuri ale filmului este faptul că nu își cere scuze pentru ceea ce este. The Housemaid / Menajera se revendică deschis din tradiția thriller-elor erotice și domestice precum Fatal Attraction / Atracție fatală, The Hand That Rocks the Cradle / Mâna care împinge leagănul sau Sleeping With the Enemy / În pat cu dușmanul. Aceste filme erau caracterizate de exces, de emoții duse la extrem și de o estetică voluptuoasă, adesea considerată „de prost gust” de critica serioasă.

Paul Feig înțelege perfect acest limbaj. Regia lui nu încearcă să „corecteze” materialul sursă sau să-l transforme într-o dramă psihologică sobră. Din contră, el apasă pedala „de accelerație”, construind un film care arată splendid, sună intens și nu se teme de grotesc. Sunt momente de violență șocantă, secvențe erotice directe și imagini menite să provoace disconfort, acele momente care definesc exploatarea de calitate.

Chiar și durata generoasă a filmului (peste două ore) joacă în favoarea acestui stil. Povestea are timp să se răsucească, să se complice, să devină din ce în ce mai absurdă, fără să-și piardă energia.

Dacă există un motiv incontestabil pentru care The Housemaid / Menajera merită văzut, acela este Amanda Seyfried. Actrița oferă aici una dintre cele mai captivante și riscante performanțe ale carierei sale. Nina este un personaj extrem: infantilă, seducătoare, instabilă, terifiantă și, uneori, surprinzător de vulnerabilă.

Seyfried jonglează cu aceste stări cu o precizie remarcabilă. Trecerea de la zâmbet la furie, de la calm la haos, se face într-o fracțiune de secundă, iar tocmai această imprevizibilitate face personajul atât de neliniștitor. Nu este un simplu „psihopat de film”, ci o prezență care domină fiecare cadru în care apare.

Există momente în care Nina este absolut detestabilă și altele în care devine aproape tragică. Seyfried reușește performanța rară de a face un personaj monstruos să pară, în același timp, profund uman. Este genul de rol care, în alte contexte, ar putea fi ignorat de premii, dar care demonstrează un control actoricesc impresionant.

În rolul lui Millie, Sydney Sweeney confirmă statutul său de una dintre cele mai interesante prezențe ale generației sale. Personajul ei este construit ca un amestec de fragilitate și determinare, iar Sweeney știe exact cum să exploateze această ambiguitate.

Millie nu este o eroină clasică și nici o victimă pură. Are secrete, greșeli, zone de umbră. Sweeney joacă excelent această tensiune interioară, folosindu-se de expresivitatea privirii și de un limbaj corporal atent controlat. Chimia dintre ea și Seyfried este electrizantă, iar confruntările lor, adesea tăcute, încărcate doar de priviri și subtext, reprezintă coloana vertebrală a filmului.

Deși rolul Ninei este mai „spectaculos”, Millie este ancora emoțională a poveștii, iar fără interpretarea convingătoare a lui Sweeney, filmul și-ar pierde echilibrul.

Brandon Sklenar (Andrew Winchester) oferă o interpretare corectă, chiar dacă personajul său este intenționat mai opac. Interesant este contrastul dintre acest rol și interpretarea sa din serialul 1923: A Yellowstone story. Dacă în 1923 Sklenar joacă un bărbat definit de duritate, cod moral rigid și o masculinitate clasică, aproape mitologică, în The Housemaid el este mult mai ambiguu: seducător, aparent protector, dar lipsit de acea claritate morală. Andrew Winchester nu este un erou și nici un antagonist pur, ci un personaj care prosperă din pasivitate și tăcere, lăsând răul să se întâmple. Tocmai această diferență subliniază versatilitatea actorului și modul în care Sklenar poate trece de la western-ul arhetipal la thriller-ul domestic toxic fără a-și pierde credibilitatea.

Aparițiile secundare, Elizabeth Perkins, Michele Morrone și Indiana Elle, completează tabloul unei lumi luxoase, dar profund bolnave.

Din punct de vedere vizual, filmul este elegant și rece. Casa devine un personaj în sine: spațioasă, albă, ordonată, dar claustrofobică. Coloana sonoră semnată de Theodore Shapiro amplifică senzația de neliniște, iar montajul menține un ritm constant, chiar și în momentele de expunere.

Poate că, analizat logic, The Housemaid / Menajera este plin de coincidențe, exagerări și situații care ar putea fi evitate printr-o simplă conversație. Dar tocmai aici se află farmecul său. Acesta nu este un film despre realism, ci despre emoție, exces și plăcerea vinovată de a urmări oameni frumoși făcând lucruri îngrozitoare în case și mai frumoase.

Este genul de film care te prinde, te șochează, te face să râzi nervos și te ține în priză până la final. The Housemaid / Menajera este un thriller psihologic delicios de murdar, exagerat și extrem de distractiv. Paul Feig demonstrează că poate naviga cu succes și teritorii mult mai întunecate, iar duelul dintre Sydney Sweeney și Amanda Seyfried este suficient pentru a justifica întregul demers. Nu este un film perfect, dar este un film viu, memorabil și profund entertaining.

Într-o lume cinematografică prea preocupată să fie „corectă”, The Housemaid / Menajera are curajul să fie pur și simplu… distractiv. 

Sursa: www.cinefan.ro