SEARCH en hu ro

Ştiri .

Noutăţi de la Hollywood, noi proiecte, trailere şi evenimente.
26.02.2020

Interviu cu regizorul Ludovic Bernard: “10 zile fara mama e cu siguranta o comedie de familie.”

Cu prilejul lansării comediei 10 zile fără mama vă prezentăm un interviu cu regizorul Ludovic Bernard, cunoscut pentru The Climb, Mission Pays Basque și In Your Hands.
Prorom lansează comedia 10 zile fără mama din 28 februarie în cinematografele din România şi Ungaria.

Cum v-a venit ideea pentru 10 zile fără mama?
E de fapt o reinterpretare a unui film argentinian. Lui Romain Brémond și Daniel Preljocaj, producătorilor mei, le-a plăcut ideea și s-au gândit că m-ar interesa și pe mine. M-am îndrăgostit imediat de poveste, care e amuzantă dar și emoțională, și puțin serioasă, de aceea mi s-a părut interesantă, pentru că asta îmi place să văd într-o comedie. Deși apreciez glumele și comicul de situație, întotdeauna caut să fie ceva dincolo de asta. Aici, povestea este despre revenirea unui bărbat, a unui tată. Va putea să se schimbe și să aibă grijă de cei dragi?

A rezonat ceva la nivel personal cu dumneavoastră?
Povestea m-a captat pentru că și eu sunt tatăl a două fete, una dintre ele seamănă cu Chloe, un personaj din film. Sunt conștient de toată munca și călătoriile din ultimii ani, și implicit știu că am fost absent dar, din fericire, soția mea a găsit soluții pentru orice fel de problemă. Uneori trebuia să compensez pentru timpul pierdut, iar acesta este unul dintre motivele implicării mele în proiect.

Cum ați modificat scenariul original?
Am încercat, alături de co-scenaristul Mathieu Ouillon, să-l adaptăm la cultura franceză, la  obiceiurile și manierele copiilor și adolescenților francezi, care diferă de cele argentiniene. În afară de asta, în ceea ce privește rolurile părinților, am ales să păstrăm multe lucruri universale, pentru că subiectul în sine e universal.

Am putea spune că e o comedie de familie despre probleme de familie?
E cu siguranță o comedie de familie. Povestea se petrece în sudul Franței, într-o familie mare, tipică, ce nu cunoaște înșelatul sau certurile, și toată lumea iubește pe toată lumea. Dar tatăl e prea preocupat de muncă și de aceea ignoră tot felul de lucruri mărunte, dar importante pentru copii. Își ignoră copiii pentru serviciu. Nu prea i-a văzut crescând, nu-i cunoaște cu adevărat. Filmul evidențiază absența unui tată, deși el este prezent fizic, dar și lipsa autorității paterne. Copiii au nevoie și de îndrumare, nu numai de iubire.

Deci, titlul 10 zile fără mama trebuie să ne facă să ne întrebăm cum se va descurca tatăl de unul singur?
Exact. Isabelle, soția lui, a demisionat din funcția de avocat cu ani în urmă pentru a avea grijă de cei 4 copii și de soțul ei. Dar când se hotărăște să-și ia o vacanță singură pentru că s-a săturat să fie ignorată, el trebuie să aibă grijă de tot, iar eu știu din experiență ce înseamnă asta.

Filmul tratează dinamica unei familii, dar și dinamica unui cuplu…
Antoine, și soția lui, Isabelle, au o relație de modă veche. El lucrează, ea stă acasă… dar situația a evoluat, din fericire. Aș spune că e o formulă veche, a generației vechi, a părinților noștri, dar e întocmai ce reprezintă Antoine la începutul filmului. Deci, are de evoluat.

Isabelle pare să fie stâlpul familiei. Are grijă de toate lucrurile, inclusiv de contractele soțului… n-ați putea crede că e exploatată?
Ea e genul care rezolvă problemele. E mama care le știe pe toate, ca în multe alte familii, și care reușește să se ocupe de tot, fără să fie copleșită. Dar un tată, dacă e preocupat cu ceva, va tergiversa la nesfârșit orice alt lucru. Cu cât eviți să răspunzi la întrebările copiilor și cu cât eșuezi în a rezolva ceva, cu atât cresc șansele să-i pierzi, de aceea n-ar trebui să le ignori întrebările. Ce ne poate părea nesemnificativ într-un moment, e crucial în ochii lor. În plus, în ceea ce privește dinamica familiei, m-am tot gândit la ce spunea Freud despre părinții care sunt ca un os pe care copiii îl rod. Întotdeauna mi s-a părut amuzant.

Cum ați ales-o pe Aure Atika pentru rolul Isabellei, această mamă care la început pare să se scalde într-o mare de liniște și are un aer de sfântă?
Am vrut ca această femeie să fie iubită și apreciată, deci să nu fie niciun motiv pentru care ar putea fi judecată că pleacă într-o vacanță sau să se creadă că-și abandonează familia. Din contră, voiam ca publicul să împărtășească gândul de „ia-ți liber și lasă-i să se descurce”. De Aure mi-a plăcut imediat. Pe lângă faptul că e frumoasă și talentată, are un zâmbet și o bunăvoință care îndreptățesc alegerea ei.

Copiii joacă un rol important în film. Cum i-ați ales?
Casting-ul a durat mult și au fost foarte mulți copii de diferite vârste. I-am preferat pe cei ce se simțeau comod în fața camerei și în jurul actorilor adulți, și de asemenea pe cei ce înțelegeau ce le ceream din punct de vedere emoțional. Evan Paturel, care îl interpretează pe Jojo, în vârstă de 2 ani, a fost o alegere naturală. Eu eram pornit să lucrez cu cineva de această vârstă în ciuda problemelor pe care le implică, pentru că nu vorbește prea bine încă și Antoine e singurul care nu-l înțelege, ceea ce înseamnă că nu prea îi acordă atenție. Apoi, Violette Guillon o interpretează pe Chloe, 12 ani, și a fost incredibilă la audiții. Ulterior i-am ales pe Swann Joulin pentru rolul lui Arthur, 14 ani, și pe Ilan Debrabant pentru Maxime, 8 ani. A fost clar că toți formează o familie frumoasă când am făcut poze de grup. În plus, relațiile familiale chiar păreau credibile.

Cum a fost să lucrați cu ei?
Să spunem că ține de răbdare. Trebuie să înveți să aștepți și să nu renunți, nici chiar în zilele proaste. Mai ales cu Evan care, deși e un copil genial, în unele zile nu voia să se îmbrace sau să ia parte la filmări. Copiii mici nu se țin de scenariu. Chiar dacă își spun replica, nu o spun niciodată când ar trebui. Practic, fac ce vor și noi trebuie să ne descurcăm cu imprevizibilul. N-aș fi putut face asta de unul singur. Erau zile când îmi venea să mă trag de păr, dar Franck a fost un partener minunat, mereu răbdător și amuzat – un tată ce avea mereu răbdare, chiar și când era supărat. Sincer, uneori profitam de disperarea lui și filmam în continuare, iar asta s-a potrivit personajului unui tată copleșit.

Antoine e prins într-o serie de catastrofe domestice pe care nu prea le gestionează. Cum v-ați imaginat aceste scene?
Ca scenele de acțiune pe ritmul filmelor Singur acasă. Imediat ce pleacă mama, totul e un dezastru, o junglă fără reguli. Am vrut ca lucrurile să evolueze și camera să urmărească fiecare mișcare, apoi să o ia în toate direcțiile și să te lase cu sufletul la gură.

De ce l-ați ales pe Franck Dubosc pentru rolul lui Antoine?
Când am văzut versiunea sud-americană a filmului, m-am gândit imediat la Franck pentru rolul tatălui. Pur și simplu trebuia să fie el. Am fost mișcat de filmul regizat de el, Rolling to You, mi s-a părut frumos, subtil și inteligent, deși inspirat de un subiect riscant. Mi s-a părut că voia mai mult decât un rol de comedie, deși eu susțin și asta. Dar am simțit că ar fi bine pentru el să arate altă față a personalității lui, o latură emoțională mai rezervată, care ține să-și exprime sentimentele. Asta am căutat împreună și ne-am asigurat și că nu-i eliminăm talentul comic. Franck a reușit să facă din acest personaj pierdut, fără apărare, o persoană drăguță și carismatică. Ȋmi doresc să mai fac şi alte filme cu el.

Antoine lucrează în Resurse Umane, dar nu-și cunoaște copiii. Se gândește mai mult la avansarea pe scara socială decât la creșterea copiilor. Dar nu e el însuși copil?
E, în cadrul dinamicii familiale, pentru că soția îl dădăcește. Când e acasă, Antoine se lasă dădăcit, dar când e în lume, e obsedat de promovarea pe care o așteaptă de câțiva ani. Nu-i poți reproșa nimic, e de înțeles. Totuși, e la fel de adevărat că relația pe care o are cu rivalul lui, interpretat de Alexis Michalik, ar putea părea copilărească. De multe ori se poartă ca niște copii, arătându-și mușchii, căutând să vadă cine iese primul. Asta mi se pare că se petrece în unele companii.

Rivalitatea provoacă inclusiv concedierea unei lucrătoare dintr-un depozit, interpretată de Alice David.
Da, e un meci în care-și demonstrează puterea, ce-i face să arate complet ridicol și vor cauza concedierea acestei femei, învinuită de furt. Chiar dacă exagerăm puțin pentru a crea comicul de situație, simt că realitatea nu e chiar atât de diferită. De curând am aflat că o casieră și-a pierdut locul de muncă din cauză că îi lipseau 24 de cenți. Pe cât de ridicol, pe atât de tragic e.

Julia, interpretată de Alice David, e un personaj important. Vine în ajutorul lui Antoine fără să știe că el a contribuit la concedierea ei. Să fie asta vocea rațiunii?
Când îi spune că în lumea lui oamenii n-ar trebui să fure, ea îi răspunde că în lumea ei, oamenii ar trebui să aibă grijă de copiii lor. Astfel, atinge o coardă sensibilă; îl face pe Antoine să-și înfrunte responsabilitățile. Alice a înțeles subtilitățile din scenariu; are câteva scene față în față cu Franck, cu multe dialoguri, diverse emoții de transmis. Datorită acestor doi actori profesioniști, scenele filmate m-au mulțumit cu adevărat.

Femeile din film, de fapt, sunt toate „băieții buni”. Este acest lucru intenționat?
Complet intenționat. Am vrut să arăt că mamele, aici femeile, au, în general, o perspectivă mai bună asupra modului de abordare a vieții.

Ce are acest film în comun cu primele 3 filme ale dumneavoastră? Nu sunt toate despre bărbați care se schimbă datorită iubirii?
Antoine se schimbă într-adevăr. Pe măsură ce devine capabil să le arate iubire copiilor, îi transformă și pe ei. Mereu am spus povești în care transformările au un rol important pentru că le permit protagoniștilor să pornească pe picior greșit încercând să-și schimbe viața. Dar nu mă gândisem la asta astfel și ai dreptate: femeile îi ajută pe bărbați să evolueze. Cred asta cu tărie.




Mai multe
07.02.2020

Interviu exclusiv cu Iulian Grigoriu: “Latte este un film placut, despre prietenie in primul rand”

Ȋn acest weekend, Latte şi Cristalul Fermecat / Latte and the Magic Waterstone (regia: Mimi Maynard, Regina Welker) are premiera în cinematografele din România. Cu acest prilej, vă prezentăm un interviu cu Iulian Grigoriu, românul ce a fost director de animaţie la acest film.

Cum ai ajuns să faci ceea ce faci cum? Să lucrezi în acest domeniu al animaţiei?
Ȋntotdeauna mi-am dorit să fac desene animate. Când eram copil, sâmbăta, fugeam de cum se suna de sfârşit de ore doar ca să ajung de multe ori să văd genericul de final de la Gala desenului animat. Mai apoi ne-au dus ai mei la cinematograful Doina. Era ca şi cum am pus piciorul în ţara desenului animat. Aveau un tapet cu animale din junglă pe pereţi, sala micuţă şi cumva intimă, programul săptămânal unde găseai filme de lung metraj pe care le vedeai la TV numai în părticele de câteva minute săptămânal, ce sa mai zic. Era fantastic!

Eu desenez de când mă ştiu şi chiar am încercat să fiu un artist serios şi să mă mulez pe ramuri mai cu greutate, respectabile dar nu am reuşit. Când am intrat la liceul de arte şi am văzut că au secţia de animaţie nu am avut niciun dubiu. Pentru mine nu a fost o chestiune de a trebui să aleg între secţii.

Povestea nu a mai fost la fel la academie unde nu era secţie de animaţie. Animaţia nefiind artă am făcut grafică şi pictură ceea ce mi-a fost foarte util mai târziu. Dar ca să nu dramatizez să ştiţi că am avut o frumoasă şansă să lucrez la Animafilm de când am fost în liceu.

Acela a fost practic momentul în care am fost inoculat cu adevărat cu virusul animaţiei şi spun asta pentru că în studenţie am încercat să fac şi alte joburi dar m-am întors mereu la animaţie. Ȋntr-una din zilele studenţiei m-am întâlnit cu Olimp Bandalac într-un autobuz şi din vorbă în vorbă mă întreaba ce mai fac şi încep să povestesc prin ce “necazuri juvenile” treceam, ce frământări aveam că nu reuşeam să mă desprind de animaţie iar el cu o singură propoziţie mi-a limpezit tot viitorul: “Odată ce ai luat virusul animaţiei nu mai ai scapare”. Şi aşa este pentru cei mai mulţi.

Am lucrat apoi prin aproape toate studiourile din Bucureştiul anilor ´90. Dar cum eu eram tânăr, fără experienţă, anii aceia au fost destul de gri. La finele anilor 90, după ce am terminat facultatea, am plecat în Ungaria şi asta a fost. La un an distanţă a venit cu mine şi prietena mea de atunci care mi-a devenit soţie peste câţiva ani.  

Ce înseamnă practic munca de director de animatie şi supervizor?
Poziţia asta este una foarte responsabilă şi destul de dificilă din mai multe puncte de vedere. Descrieri ale jobului pot fi găsite pe net dar eu îţi spun ce înseamnă pentru mine şi cum mă raportez eu la această poziţie.

Ȋn primul rând trebuie să fi un animator tu însuţi. Numai aşa poţi să ajuţi unde este nevoie. De fiecare dată când încep un film nou încerc să mă documentez cât mai mult. Care este povestea originală din spatele scenariului. Cine îmi sunt regizorii, eventual producătorii. După aceea încerc să înţeleg cât pot mai bine scenariul şi personajele din film. Cu cât pătrund mai adânc în poveste cu atât îmi dau seama mai bine care sunt subtilităţile şi planurile filmului (layere).

De aici încep să port discuţii cu regizorul (regizoarele în cazul ăsta pentru Latte) şi să aprofundăm povestea şi personajele.  Ce fel de acting ne trebuie, cât şi în ce sens să exagerăm etc.

Odată ce îmi este mai clar ce vor regizorii, încep să lucrez la stilul de animaţie, să găsesc un ritm al filmului, să caut referinţe după actori care să ajute animatorul să înţeleagă personajul. De multe ori chiar fac o bază de date reprezentând ce fel de expresii trebuiesc folosite şi limitele deformărilor.

De obicei pot să selectez echipa în urma unor teste sau a portofoliilor. Odată aleasă echipa sau echipele, fac de obicei un acting workshop pe baza personajelor din film. Ȋncerc să fac animatorii să înteleagă de ce personajul X se miscă aşa şi de ce trebuie să fie diferit de alte personaje. Cum evoluează un personaj pe parcursul filmului şi cât de important este să nu faci nici prea multă dar nici prea puţină animaţie ci atât cât e nevoie şi unde este nevoie.

Poate suna prost dar uneori eşti tentat să tratezi fiecare scenă ca şi cum în ea ar trebui să fie tot filmul, ceea ce nu trebuie. Abia apoi încep să vorbesc despre fiecare secvenţă în parte şi fiecare scenă. De multe ori mimez sau joc scena. Dacă animaţia nu este corectă trimit desene adiţionale pe fotograma unde trebuie schimbat ceva.

Ca simplu supervizor munca e puţin mai simplă trebuind să urmezi instrucţiunile directorului de animaţie.   

De când lucrezi ca director de animatie şi supervisor?
Cred că am început prin 2009 sau 2010 cu un serial celebru în Germania. O producţie pentru prescolari numita Kikaninchen, funcţie preluată de Anca începând cu sezonul 2, devenind “mama lui Kikaninchen” peste câţiva ani. Aşa au numit-o în Mitteldeutsche Zeitung într-un articol despre serial.  Ȋntre timp eu am început să lucrez la primul lung metraj ca director de animaţie în Belgia.

Acolo am avut botezul de foc. Lucram la un film greu, produs în Paris şi trebuia să trimitem săptămânal un număr fix de secunde la o calitate la care nu prea lucrasem până atunci. Am învăţat mult şi am realizat că mai am enorm de lucru. A fost o şcoală bună.

Ştiu că înainte de a te stabili în Germania ai avut o perioada când ai lucrat şi în Ungaria? Cum a fost această experienţă?
Ȋn Ungaria au fost anii maturizării mele sau cel puţin ai începutului maturizării. Am trecut prin ceva experienţe şi am avut şansa să ne călim profesional fiind forţaţi să ţinem termenele de predare, făcând un volum mare de animaţie şi făcând multe multe teste. A fost o şcoală bună.

Ai lucrat la multe filme de animaţie de succes. Care ţi-a rămas mai aproape de sufletul tău şi de ce?
Nu pot spune că doar un film mi-a placut… este ca şi cum ai întreba un părinte care copil îi este mai drag. Mă refer la un părinte bun :-) Fiecare producţie este diferită. Are problemele şi soluţiile ei. Echipele diferă complet de multe ori. De exemplu acum lucrăm la un nou film al lui Enzo Dálo. Pentru mine 90-95% din echipă este nouă. Vom avea în primul rând foarte mulţi animatori tineri care vor avea nevoie de o grămadă de sfaturi. Va fi distractiv şi foate interesant desigur dar şi o nouă aventură din care voi învăţa iar o grămadă.

Cine te-a influenţat cel mai mult în această carieră?
Munca în studiou. Am învăţat mult uitându-mă la o grămadă de filme şi aici menţionez că nu numai animaţie şi nu numai americane. Citesc mult şi încerc să mă documentez mult. DAR! Se mai întâmplă să lucrez cu oameni care chiar sunt nume în domeniu şi atunci “fur” efectiv meserie cum se spune. Am învăţat de la Tahsin Özgür care a animat la Disney în câteva filme mari. Un alt nume care m-a inspirat prin vitalitate de muncă şi profesionalism este Jesper Moller iar în ultimul an şi ceva am lucrat şi încă mai lucrez cu Daniel St. Pierre de la care am învăţat foarte multe detalii pe care nu le găseşti în cărţi. Desigur că am învăţat câte ceva de la fiecare film la care am lucrat şi sunt mai multe nume care au influenţat evoluţia mea chiar dacă am fost sau nu conştient de asta.  

Cât de mult diferă munca la o animaţie europeană faţă de una pentru un studio mare? E vorba numai de bani, sau şi de o tehnologie mai specială?
Asta este o întrebare bună :-) Ȋn primul rând şi în Europa sunt producţii din ce în ce mai competitive, cu standardele americane. Singura problemă este bugetul filmului. Cu cât este bugetul mai mare cu atât ai mai mult timp să lucrezi la story, design, style, animaţie, efecte, lumină…etc. Ultimul film la care am lucrat şi care sperăm să apară anul acesta este o co-producţie India-China şi este la standard mare. Aici am lucrat din greu la calitatea animaţiei şi se va simţi.

Ȋn 2019 ai lucrat la animaţia Latte & the Magic Waterstone ca director de animaţie. Ȋmi poţi spune cum ai ajuns să lucrezi la acest proiect?
Am văzut prima data trailerul pe net. A fost un fel de dragoste la prima vedere. Am ştiut că pot face multe cu un personaj cum e Latte. Peste aproximativ 7-8 luni, când mă apropiam de finalul producţiei de atunci (Marnie’s World sau Spy Cat) am anunţat online că voi fi liber de contract. Atunci am primit un email de la un coleg belgian de la producţie dacă poate să mă recomande producătorului german pentru Latte Igel. Vă daţi seama că zburam pe un nor şi vedeam oraşul de sus :-) Am spus da, am fost contactat şi asta a fost.

Cum ai colaborat cu regizorii Regina Welker şi Nina Wels?
Colaborarea cu aceste două superbe doamne a fost extraordinară. Şi nu exagerez. Eu am ancorat actingul lui Latte bazat pe personalitatea sau modul în care se mişca Regina. Amuzant este că ea spune că se mişca la fel cum mă mişc eu, dar ar trebui să o vedeţi pe ea. Este un personaj animat plin, plin de energie şi umor.

După ce am avut primul contact pe Skype îmi era un pic teamă că nu ne-am înţeles chiar clar în privinţa mesajului dat de film. Asta era impresia mea şi nu cred că era chiar aşa, dar eu fiind un tip emotiv, na.. Abia când ne-am întâlnit fizic în studiou am realizat cum sunt ele, cam ce vor… am început să ne cunoaştem reciproc şi să lucrăm efectiv la construcţia filmului. Am făcut multe schimburi de idei şi uneori contre dar fiind constructiv au servit practic la ridicarea calităţii filmului.

Nina m-a ajutat mult cu echipa din Ludwigsburg şi Halle / Saale, eu trebuind să lucrez şi în India. Am avut în total 4 echipe şi din fericire toate au fost talentate şi motivate.

Prorom va lansa pe 7 februarie în cinematografele din România Latte & the Magic Waterstone. Ai un mesaj să le transmiţi spectatorilor care vor merge să-l vadă?
Latte este un film plăcut, despre prietenie în primul rând. S-ar putea să fiţi surpinşi de faptul că povestea vă va fura şi nu veţi şti când a trecut timpul. Sper doar să vă placă la fel de mult pe cât ne-a plăcut nouă să îl facem şi să îl aducem în cinema. Aştept cu nerăbdare reacţia publicului din România.

Interviu de Emanuel Lăzărescu.




Mai multe
27.01.2020

Song of Names - Premiera de Gala in Ungaria

The Song of Names (Cântecul numelor), noul film al regizorului François Girard cu Tim Roth și Clive Owen a avut premiera de gală în Ungaria pe 21 ianuarie, la Cinema Urania.

Peste 250 de invitați au fost prezenți la acest eveniment, găzduit de celebra Dorka Gyarfas. Printre invitați s-a numărat producătorul Robert Lantos care i-a întâmpinat pe invitați cu câteva cuvinte despre film și despre creația sa.

Personalități din industria de film maghiară au fost prezente la acest eveniment, printre ele numărându-se Kristóf Deák - regizor câștigător al Premiului Oscar sau Csaba Káel - regizor de film, Director al Müpa Budapesta și Director al Institutului Național de Film din Ungaria.

Unul dintre actorii / muzicienii din film - Zoltán Schwarz (vioară) a urcat pe scenă și a interpretat o melodie din film.

După proiecție actorii maghiari din distribuţia filmului au acordat câteva interviuri și au participat la petrecerea de lansare a filmului, împreună cu toţi invitaţii.

The Song of Names (intitulat în Ungaria A nevek dala) va avea premiera în Ungaria pe 6 februarie, distribuit de Big Bang Media – o companie Prorom.

Foto (de la stânga la dreapta): Tibor Krsko (Businessman), Robert Lantos (Producătorul filmului) şi Csaba Káel (Director al Institutului Național de Film din Ungaria).




Mai multe
06.11.2019

Interviu cu Chantal Ladesou: “Imi pastrez extravaganta pentru scena, locul unde imi ingadui sa fac aproape orice”

Cu ocazia premierei comediei A-nnebunit bunica! / Who’s that Granny? vă prezentăm un interviu cu actriţa Chantal Ladesou (interpreta bunicii Aurore) şi vă invităm din 8 noiembrie la cinema pentru a vedea comedia în care aceasta are rolul principal!

Ȋn A-nnebunit bunica / Who’s that Granny, echipa de actori a comediei A-nnebunit familia / We are Family revine pentru o noua porţie de râs.

După doi ani de conviețuire fericită, tribul de 7 frați și surori vitregi trebuie să plece din apartamentul spațios în care locuiesc, înainte de începerea anului școlar.

În timp ce fiecare pleacă în vacanța de vară cu părinții lui, Gulliver, mezinul familiei, e trimis singur la bunica lui, care locuiește la mare. Dar excentrica bunică Aurore (Chantal Ladesou) nu se pricepe deloc să aibă grijă de copii, și preferă să petreacă non-stop, decât să stea cu ochiul pe nepoțelul ei…

Îngrijorați, frații lui Gulliver decid să vină să-l “salveze” de mamaia care pare că a înnebunit. Va fi începutul unei revoluții, căci bunica vrea s-o ardă cool, dar nepoții sunt hotărâți să-i facă viața grea!

În We are Family, copiii făceau regulile. Vă așteptați ca al doilea film să vă ofere dumneavoastră, adică „bunicuței”, această ocazie?
Chantal Ladesou: Am fost totalmente surprinsă. Gaby (regizorul Gabriel Julien-Laferriere) mi-a indicat că rolul meu va fi mai important de data asta, însă nu mă așteptam să ajung personajul principal și chiar eponim! Când am citit scenariul, am fost nebănuit de încântată de el! Nu pentru că „bunicuța” furase rolul principal, ci pentru că aveam ocazia să o interpretez din nou, de data asta cu oportunitatea să-i explorez imaginția și complexitatea. Și trebuie să recunosc, a fost prima dată când cineva mi-a oferit rolul principal într-un film. După vreo 30 de filme cu roluri secundare, mândria mea de actriță a atins un alt nivel!

V-a înfricoșat responsabilitatea unui rol atât de important?
Dacă m-aș fi parașutat de nicăieri, într-un teritoriu complet străin, probabil m-aș fi panicat. Dar în acest caz, pentru că știam distribuția și personajul, totul a fost lin și ușor. Am considerat „promovarea” un fel de noroc. Nu mă distrez atât de des și atât de bine cu un personaj de film.

De ce ați acceptat să apăreți în primul film?
Mi-a plăcut povestea acestei familii separate, mixte. La prima vedere, toți se integrau în mod întâmplător, pe măsură ce impulsurile emoționale ieșeau la iveală. Scenariul a fost bine structurat, și în același timp amuzant, nebunatic, empatic și călduros. Mi-a plăcut și felul în care a întors lumea pe dos: față în față cu imaturitatea adolescentină a părinților, copiii erau cei care au preluat controlul și au decis să locuiască toți în același apartament. În mijlocul harababurii, personajul meu excentric m-a delectat. Partea nu era prea mare, dar mi-a plăcut nebunia și libertatea. Din punct de vedere actoricesc, a fost pe măsura așteptărilor.

Pe lângă rol, ce v-a încântat la al doilea film?
Mai întâi, scenariul. Chiar dacă nu are aceeași structură, mi s-a părut bine construit. La început, cu toate scenele despre familiile amestecate mergând în vacanțe, pare împrăștiat, asemenea unui lucru peticit, multicolor și cool. Apoi se îngustează, micul grup se apropie și se închide ca o umbrelă. Pe lângă asta, m-am bucura nespus să mă alătur „familiei” de actori.

Se spune că poate fi un coșmar să joci cu copii
E adevărat că uneori e un exercițiu dificil: obosesc repede, își pierd concentrarea ușor, e aproape imposibil să îi faci să filmeze o dublă din nou.
Deci a fost destul de firesc să am o oarecare spaimă să filmez cu 7 copii cu vârste diferite. Dar fricile mi-au dispărut de îndată ce am observat că se comportă ca niște profesioniști. Gaby i-a pregătit excelent. La filmări, aflați sub tutela lui Karin Catala, o femeie blândă, energică și maternă, nu numai că au fost extrem de disciplinați, ci și respectuoși. După primul film, care a decurs bine pentru toată echipa, micuții au păstrat legătura, deci reuniunea pentru „A-nnebunit bunica!” a fost o bucurie adevărată. Singura diferență este că puștii au mai crescut, iar eu și Gulliver (Sadio Diallo) am fost promovați!

Vă mai identificați cu bunicuța de acum 2 ani?
Da, personalitatea ei nu s-a schimbat deloc. Este la fel de extravagantă și independentă ca întotdeauna. Dar acum că e în centru, evoluează în văzul tuturor. Dincolo de excentricitatea și stilul de viață care pare atât de rebel, descoperi o femeie extrem de puternică. Pe lângă faptul că îi aduce pe toți împreună, are modul ei special de a proteja copiii, ajutându-i să iasă din cocon și să-și învingă fricile. În al doilea film, nu bunica s-a schimbat, ci copiii au crescut și au devenit mai rezonabili, întocmai precum părinții, care s-au mai maturizat odată cu vârsta.

Ce aveți dumneavoastră, Chantal Ladesou, în comun cu „bunicuța”?
O mulțime de lucruri: exuberanță, bucurie, sarcasm, o urmă de nebunie, nevoia absolută de libertate, dar și sensibilitatea inefabilă pe alocuri. Probabil sunt mai tradițională decât ea în viața de zi cu zi. Mă îmbrac mai conservator și comportamentul meu nu e la fel de excentric. Îmi păstrez extravaganța pentru scenă, locul unde îmi îngădui să fac aproape orice.

Sunteți genul de actriță care se ține de scenariu?
La teatru, mai ales în spectacolele pe care le interpretez singură, îmi place să mă abat puțin. Dar în filme, chiar dacă îmi dau frâu liber imaginației, în general urmez scenariul, mai ales dacă dialogul e bun. Pentru acest film, dar și pentru cel dinainte, am fost norocoasă pentru că Gaby scrisese dialogul special pentru mine. Aveam niște replici fabuloase, de tipul: „Nu-mi spune mamaie, că mi se adâncesc ridurile!”. Când ai astfel de replici, nu schimbi nicio virgulă. Impactul comic pe care îl au este colosal!

Care este pentru dvs. diferenţa dintre a juca pe scena şi a juca într-un film?
În teatru, există imediatitate. Nu poţi să revii asupra secvenţei dacă ai dat-o în bară! Dar puteți să vă deplasați liber - de exemplu, să părăsiți scena și să vă alăturați publicului. Este multă adrenalină, dar este, de asemenea, o sursă de stimulare. Filmele îţi oferă un sentiment diferit. Lumina, sincronizarea, blocarea - totul trebuie să fie pe loc. Eşti mai puţin vocal, actoria este mai internă, cauți precizie. Îmi place disciplina, mă face să mă concentrez. Singurul lucru care mă enervează este când trebuie să refilmăm secvenţe. Simt că îmi pierd simplitatea și spontaneitatea.

Pentru cine credeți că a fost făcut filmul?
Pentru toată lumea. E o comedie de familie energică, inteligentă, care oferă niște sfaturi de viață și arată niște valori morale remarcabile, cum ar fi respectul reciproc și acceptarea diferețelor. Soțului meu i-a plăcut foarte mult, la fel și fiicei mele, ceea ce demonstrează că este un film pentru toate generațiile. Dar ei nu sunt deloc subiectivi!

Sunteți dumneavoastră, Chantal Ladesou, bunică?
Da, dar nepoții mei nu sunt la fel de mari. Nepotul are 3 ani și nepoata doar 1 an. Păcat, va trebui să aștept ceva până să le arăt filmul!”




Mai multe
17.05.2019

Interviu cu Elodie Fontan: "Sunt fana Nicky Larson de cand eram mica”

Élodie Fontan s-a născut pe 9 iulie 1987 în Bondy, Seine-Saint-Denis, Franţa. Este o actriţă ce a apărut în peste 15 producţii cinematografice şi TV din 1996 până în prezent.

Élodie Fontan şi-a început cariera de la o vârstă fragedă, apărând în reclamele franceze pentru Nissan, Quick și Euro Disney. A devenit cunoscută în 2009 când a interpretat-o pe Alyzée, cea mai bună prietenă a lui Clem, în serialul Clem, difuzat pe TF1.

Un detectiv afemeiat / Nicky Larson et le Parfum de Cupidon este numele celei mai recente comedii de acţiune regizate de Philippe Lacheau în care Élodie Fontan apare alături de Phillipe Lacheau, Tarek Boudali, Julien Arruti şi Pamela Anderson.

Este o adaptare a celebrului serial manga japonez și anime City Hunter (cunoscut sub numele de Nicky Larson în Franța) de Tsukasa Hojo.

Nicky Larson este cel mai bun bodyguard, un investigator privat remarcabil. Acum, este chemat pentru o misiune cu risc ridicat: să recupereze Parfumul lui Cupidon, un parfum care îl face irezistibil pe cel care îl folosește...

Ȋn acest weekend, Prorom şi Ro Image lansează pe marile ecrane din România comedia Un detectiv afemeiat / Nicky Larson et le Parfum de Cupidon prilej cu care vă invităm să citiţi un interviu cu actriţa Élodie Fontan.

Cum ai reacționat când Philippe Lacheau a venit cu ideea de a face un film cu Nicky Larson?
Îmi amintesc bine acel moment: eram în tren, într-un tur promoțional pentru Babysitting 2. La fel ca băieții, sunt fană Nicky Larson de când eram mică și această idee mi s-a părut grozavă, deși atunci nici el, nici eu nu aveam idee dacă vom putea lua drepturile. Mai ales că nu știam dacă eu voi avea un rol în film, sau nu…

Cum ți-ai imaginat-o pe Laura?
Am avut un atașament puternic față de acest personaj. Provocarea a fost să o fac realistă - ceea ce nu este întotdeauna ușor cu personajele manga, fie și numai din cauza mimicii lor, păstrând, în același timp trăsăturile personajului său. Laura este o fată impulsivă, are o fațetă foarte dură, dar în același timp este foarte protectoare cu Nicky, are grijă de el. Deci, ea este foarte calmă și gestionează o mulțime de lucruri, dar poate și ea să o ia razna. În fine, a fost plăcut să interpretez toate aceste emoții atât de variate. În plus, aceasta este prima dată când joc un asemenea personaj, și mi-a fost foarte dragă.

Te-ai documentat înainte?
Înainte de a demara proiectul, am revăzut majoritatea episoadelor animate și nu am pierdut niciodată “privirea Laurei”: pe scenă, în timpul pauzelor de prânz sau la machiaj. Am fost fericită să mă întorc de fiecare dată la câte un episod pentru a-mi regăsi intonaţia vocală potrivită sau mimica personajului meu.



Ce instrucțiuni ți-a dat Philippe Lacheau?
El dorea ca Laura să fie fidelă benzilor manga, dar s-o adaptez la mine, pentru ca ea să rămână credibilă. Pentru ca oamenii care nu cunosc lumea lui Nicky Larson să o aprecieze și să o înțeleagă, ea nu trebuie să fie prea nebună. Iar Philippe și cu mine ne-am asigurat că nu a devenit niciodată enervantă.

Ce a “împrumutat” de la tine?
I-am dat o anumită blândețe. Am vrut ca ea să fie foarte iubitoare și foarte protectoare cu Nicky, probabil mai mult decât în serialul animat. De fapt, cred că am înmuiat-o și am făcut-o mai echilibrată.

Ți-a plăcut ideea ca ea să aducă emoție în film?
Ceea ce mi-a plăcut mai presus de toate a fost să am în mâinile mele un personaj care mi-a permis să folosesc întreaga mea paletă de joc. Prin ea puteam să merg de la comedie la dramă sau furie, și asta este un cadou pentru un actor. Îmi amintesc că atunci când citeam scenariul, scena în care Laura înțelege că Nicky se sacrifică pentru ea m-a atins foarte mult, și de-abia așteptam să o joc. Dar văzând-o, cred că este de fapt o secvență frumoasă care aduce o mulțime de emoții și un ton diferit. Filmul este foarte bogat, există acțiune, comedie, râsete, emoții, și asta e și amintirea pe care o păstrez din serialul animat.

Te-ai pregătit pentru scenele de acțiune?
Fac box de mult timp și am visat întotdeauna ca această disciplină să-mi servească în cinematografie într-o bună zi. De aceea, când băieții scriau scenariul, le-am sugerat să includă secvențe de luptă cu Laura.

A durat mult până ai găsit look-ul Laurei?
Nu, a fost destul de rapid, a venit destul de natural. Fetele de la costume știau foarte bine lumea lui Nicky Larson, și aveam aceleași idei pentru personajul Laurei. Am vrut să fim cât mai fideli, oferindu-i o notă de modernitate. Cu partea capilară a fost ceva mai delicat, era necesar să găsim culoarea potrivită, tunsoarea bună, ceea ce era foarte departe de mine! Știam că personajul se baza puțin pe tunsoare, dar cred că pariul a fost unul câștigător, din moment ce am fost întrebată, în timpul turneului de promovare, dacă mi-am tăiat de-adevăratelea părul…


Acest duo cu Philippe te-a apropiat mai mult de el?
Cu siguranță. Am lucrat mult înainte de filmare și am știut exact direcția pe care am vrut să o luăm, dar Nicky Larson este cea de-a treia colaborare și, de la un film la altul, suntem în mod natural mai “complici” pe ecran. Cu ceilalți actori a fost la fel: suntem cu toții foarte apropiați, ne vedem mult în afara platoului și, cu cât lucrăm mai mult împreună, cu atât mai mult se declanșează anumite automatisme. Dar Philippe este destul de eficient, deoarece știe ce vrea, cum să-ți transmită ideile și cum să ne ducă acolo unde dorește.

Care este cea mai frumoasă amintire de la filmări?
Scena din fabrica unde există o luptă generală va fi memorabilă. Perioadele foarte stricte de filmare ne-au pus sub o presiune foarte mare, pentru că nu le-am putut depăși, iar programul de filmare a fost astfel făcut încât ne întrebam cum am putea filma toate cadrele într-o singură zi. Deci am fost puțin tensionați, mai ales Philippe, dar este o secvență frumoasă, demnă de un film de acțiune american!

Care a fost reacția ta când ai văzut filmul?
Am fost foarte mândră, pentru că pot spune că până acum acesta este cel mai bun rol și cel mai bun film al meu. Pariul nu a fost evident de la început, dar s-a dovedit un succes. În plus, am fost uimită de muzică, extrem de bine aleasă, de regie, de montaj... În ceea ce privește actorii, am fost cu toții foarte fericiți să facem acest film și cred că asta se simte pe ecran.

Interviu de Clara Géliot.




Mai multe
13.05.2019

Interviu cu actorul si regizorul Philippe Lacheau: “Nicky Larson a fost unul dintre serialele animate preferate ale mele”

Philippe Lacheau s-a născut pe 25 iunie 1980 în Fontenay-sous-Bois, Val-de-Marne, Franţa. Este actor, scenarist şi regizor cunoscut pentru comediile Babysitting (2014), Babysitting 2 (2015) şi Alibi.com (2017).

Un detectiv afemeiat / Nicky Larson et le Parfum de Cupidon este numele celei mai recente comedii de acţiune regizate de Philippe Lacheau care a co-scris scenariul împreună de Julien Arruti şi Pierre Lacheau.

Este o adaptare a celebrului serial manga japonez și anime City Hunter (cunoscut sub numele de Nicky Larson în Franța) de Tsukasa Hojo.

Ȋn film îi putem vedea pe Philippe Lacheau, Élodie Fontan, Tarek Boudali şi Julien Arruti în rolurile principale, alături de Didier Bourdon, Kamel Guenfoud, Sophie Mousel, Hélène Lamberti şi Pamela Anderson în roluri secundare.

Nicky Larson este cel mai bun bodyguard, un investigator privat remarcabil. Acum, este chemat pentru o misiune cu risc ridicat: să recupereze Parfumul lui Cupidon, un parfum care îl face irezistibil pe cel care îl folosește...

Ȋn acest weekend, Prorom şi Ro Image lansează pe marile ecrane din România comedia Un detectiv afemeiat / Nicky Larson et le Parfum de Cupidon prilej cu care vă invităm să citiţi un interviu cu actorul şi regizorul Philippe Lacheau.

Cum v-a venit ideea de adaptare a lui Nicky Larson la cinema?
Fac parte din generația Club Dorothée și Nicky Larson (cum a fost la noi în România, Club Anda – n.r.), care, când a aterizat la televiziunea franceză, în anii '90, a fost unul dintre serialele animate preferate ale mele, deoarece era o comedie adevărată. Era și acțiune, erau și investigații de poliție, povești de dragoste, dar a fost deosebit de amuzant. Nicky, dincolo de faptul că mă face să râd, este cel mai bun în tot ceea ce face: este și un detectiv, și un bodyguard, și un aspirator  de femei... e un James Bond al comediei. În mod inconștient, a fost visul unui copil de a aduce pe marele ecran într-un film pe eroul copilăriei mele.

Ați dobândit drepturile cu ușurință?
Deloc! A fost un proces foarte lung. Am apelat la ajutorul lui Stephane Huard, Director general al Sony Pictures Entertainment Franța, care, prin intermediul filialelor americane şi japoneze ale studioului, ne-a permis să ne întâlnim cu creatorul manga, Tsukasa Hojo. Înainte de a ne acorda drepturile, autorul japonez a cerut un drept de a citi scenariul. După optsprezece luni de scriere, m-am dus să-l întâlnesc cu manuscrisul meu sub braț, plin de temeri. După 48 de ore, a venit verdictul: i-a plăcut! Am fost foarte fericit pentru că a descoperit că scenariul era fidel benzilor sale manga, și mi-a făcut cel mai frumos compliment pe care l-am putea primi de la el, că ar fi vrut să inventeze această poveste originală el însuși.


Cum a fost procesul de scriere?
Pentru a absorbi perfect universul lui Nicky Larson, Julien Arruti, fratele meu, Pierre Lacheau, Pierre Dudan și cu mine (aceeași echipă de la Babysitting) am revizionat 144 de episoade ale serialului animat, care au fost difuzate în Franța și recitit 37 de numere de manga. Dar, de asemenea, am văzut diferitele adaptări care au fost făcute în străinătate, inclusiv un film chinezesc cu Jackie Chan. A fost important să vedem totul pentru a ne reîmprospăta amintirile, trebuia să recuperăm tonul pentru a putea scrie. Cel mai important lucru a fost să păstrăm universul și personajele.
Așa am găsit ideea unei căutări în jurul parfumului lui Cupidon, un parfum care are puterea de a te face irezistibil. Dar adevărata provocare a fost aceea de a atrage toată noua generație care ne urmează de la Babysitting încoace, dar care nu îl cunoaşte pe Nicky Larson. Acest lucru a necesitat o mulțime de rescrieri.

De ce este acest film unul foarte personal?
Mă trimite înapoi în copilărie. Poate de aceea este filmul de care sunt cel mai mândru, căci tot ceea ce vine în acest moment al vieții mele este sacru. Am fost destul de norocos să mă bucur de momentele când Dorothee (cea care realiza emisiunea Club Dorothee în Franţa în anii ‘90 – nr.) era la noi în platou, şi o priveam cu ochii de copil, aducându-mi aminte de emisiunea care ne-a bucurat tinereţea. Era ca şi cum mi-aş fi întâlnit o prietenă pe care nu o mai văzusem de mulţi ani. Mai mult decât atât, este personal, pentru că reunește prietenii mei, părinții mei, care apar în film, iar numele personajelor sunt uneori împrumutate de la rude.

Cum te-ai pregătit să devii Nicky Larson?
Am fost atât de motivat, că m-am luptat timp de opt luni cu dietă și antrenament cu exerciții fizice. Am pus 8 kg de mușchi. În paralel, am lucrat cu sârguință la coregrafia scenelor de acțiune, am învățat cum să trag cu un pistol Magnum, mitraliere și alte arme grele, apoi mi-am vopsit părul. Îmi amintesc ziua în care costumiera mi-a înmânat ținuta lui Nicky: văzându-mă în haina lui albastră, tricoul lui roșu și pantalonii lui negri m-au făcut să mă simt foarte emoționat.

A fost de la sine-înțeles să pornești din nou la drum cu “trupa” ta?
Aceasta este o întrebare la care nu pot răspunde eu. A fost o ocazie incredibilă să pot lucra cu prietenii mei și, atâta timp cât publicul ne urmează, vom continua. Acesta este un lux incredibil și este minunat să vedem că, de la un film la altul, niște actori precum Didier Bourdon, Chantal Ladesou și Gérard Jugnot ne urmează și trupa crește.

Nou-veniții s-au integrat imediat în lumea lui Nicky Larson?
A fost interesant pentru că, spre deosebire de unii "invitaţi speciali" precum Audrey Lamy, Raphaël Personnaz sau Jarry, care știau seria animată, ceilalţi nu auziseră de ea. Dar l-au găsit imediat amuzant pe Nicky, și m-au urmat cu același entuziasm. Este un mare noroc faptul că toți acești actori ni s-au alăturat timp de una sau două zile, pentru că datorită lor scenele în care apar au o dimensiune mult superioară celei indicate de scenariu. Pentru ei s-ar putea să nu fi fost mult, dar pentru mine a contat foarte mult.


Ți-ai regizat actorii ca în celelalte filme ale tale?
Cu prietenii nu mi-am schimbat modul de a face lucrurile. Dar mi-era foarte frică, de exemplu, să-i dau indicații de regie Pamelei Anderson! Când am creat personajul, ne-am gândit că ar fi minunat s-o avem în distribuţie deoarece, la fel ca Nicky Larson, a fost o imagine reprezentativă a anilor ‘90. A fost o adevărată surpriză că a acceptat! Și brusc m-am trezit sub presiune: vorbesc engleza foarte prost, și nu știam cum să regizez o stea americană pe un platou de filmare. Ar face tot ce-i cer? Ar avea cerințe extravagante? Va cere ceva în schimb? Am căpătat rapid răspuns la întrebările mele, deoarece întâlnirea a fost grozavă! Nu a refuzat nimic, pentru că s-a amuzat să se joace cu imaginea sa plină de farmec.

Unde ai filmat?
Puțin în sud, puțin în regiunea Parisului. Manga originală se întâmplă în Tokyo, dar filmările ar fi fost prea scumpe și ar fi fost ciudat, fiindcă personajele vorbesc toate franceză. Așa că am decis să-l relocăm la noi, dar fără a marca locul. Precum Gotham City în Batman, Nicky locuiește într-un oraș care nu există, și nu poate fi localizat. Am filmat la Paris, în cartierele La Defense, de Beaugrenelle, dar am adăugat clădiri 3D, am eliminat Turnul Eiffel din unele imagini... Singurul loc menționat este Monaco.

Care au fost sursele tale de inspirație?
În comedia pură, am o adevărată cultură franceză, deoarece modelele mele au fost întotdeauna Francis Veber - maestrul meu absolut - Alain Chabat, Les Nuls, Les Inconnus și Le Splendid.
Printre comediile de acțiune franceze din ultimii ani, seria de filme Taxi au fost probabil cele mai de succes. Dar să nu uit și de Belmondo, inclusiv Le Magnifique, de Philippe de Broca. Dar, de data aceasta, trebuie să mărturisesc că am fost mai inspirat de comediile americane, pentru că sunt foarte îndrăznețe. Prima dată când am văzut Mary cea cu vino-ncoa’ / There’s Something About Mary, al fraților Farrelly, a fost un adevărat șoc. Și am crescut cu Plăcinta Americană / American Pie, aceste genuri de filme care au împins limitele! Acesta este un exemplu pentru mine.


Bugetul a fost important.  Ai avut o presiune suplimentară?
Când ne-am imaginat un astfel de film, ne-am speriat, la început. Dar, pentru a fi credibil, a fost necesar să avem bani. N-am avut mijloacele unui film de categoria lui Misiune: Imposibilă, dar când ideea este de a face un James Bond cu accent pe comedie, ștacheta e foarte sus. De aceea am vrut ca bugetul să fie pe măsură. Așa că am folosit cei mai buni profesionști, tehnicieni care au lucrat cu Luc Besson, și care au făcut o treabă excelentă în scenele care necesitau explozii, urmăriri și lupte foarte realiste.

În cele din urmă, filmul arată cum l-ai visat?
Sunt foarte fericit, da, pentru că scopul meu a fost să fac cel mai amuzant film și să îl presar cu acțiune și emoţie. Și, datorită grozavului meu monteur, am sentimentul că am reușit.

Interviu de Clara Géliot.




Mai multe